Feeds:
Articole
Comentarii

Ce spun acum are legătură cu https://facetofacemyblog.wordpress.com/2011/03/23/conflictul-dintre-generatii/ dar nu mai mi-e clar de care parte a baricadei mă aflu.

Ce bine era dacă de-a lungul vieții scriam undeva (și păstram notițele-bou ce sunt!) de ce aveam anumite idei și păreri despre cum era sau urma să fie viața mea. Nu de alta dar acum îmi amintesc unele idei dar nu mai înțeleg clar motivele!

De exemplu, în liceu îmi doream să trăiesc maxim 30 de ani. Să mă însor, să am o familie cu doi copii, un băiat și o fată, băiatul primul, ca să o protejeze pe fată, să am o locuință unde să-i cresc un pic și apoi să dispar. De tot! Da, așa, fără să sufere cineva. Să fi murit, dar să nu fi fost găsit! Ceva gen Elodia sau ceva gen rezervoare mari de acid sulfuric! Ce rost aș mai fi avut după 30 de ani! Aș fi fost ”bătrân” și un balast pentru copii. Ultima propoziție e o supoziție. De fapt nu-mi amintesc motivele! În schimb pot spune că pe la 30 de ani, deși îmi aminteam de ”termenul limită”, îl prelungisem la 40 de ani. Să vedeți ce ochi făceau apropiații (mama, soacra, soția-ordinea e aleatorie) când mă ”scăpam” cu asta!  Eram căsătorit, aveam copil (fată-unica), aveam locuința, trecuseră câțiva ani (7-8), deci eram în barem. Totuși mi-am mai ”dat” 10 ani. De ce? Oare dădusem de gustul dulce al fericirii și vroiam să mai ”ling” la ea vreo 10 ani?

Acum, trecut fiind de 40, ar trebui să mă declar foarte mulțumit. Am mai lins vreo 10 chiar aproape 12 ani de fericire. Nu mi-am mai ”dat” încă zece ani (se presupune că la vârsta asta ești totuși matur-nu?). Și chiar sunt mulțumit că am atins vârsta asta!

Ce mai e, e bonus! Și trebuie luat ca atare.

Anunțuri

Când aveam 17 -18 ani am beneficiat de o oarecare independență. Adică nu mă mai întreba nimeni ce note am, dacă am fost la școală și ce am de gând să fac mai departe în viață. Am făcut ceva prostii( m-am îmbătat de câteva ori cu tulburel-împreună cu prietenii), dar nu știu, ba chiar nu înțeleg nici acum cum am reușit să o iau totuși pe calea cea bună fără să-mi arate cineva drumul.                        

Acum îmi dau cu ușurință seama cât de subțire e gheața pe care umbli la vârsta asta. Cât de ușor poți face pași greșiți și nu mă refer la mici gafe, ci la greșelile care îți schimbă viața pentru totdeauna. Eu am reușit, mai apoi mi-a intrat chiar în instinct, să fac pasul înapoi la timp înainte de a face ceva ireparabil.

Și tot acum îmi văd urmașa cuprinsă de frenezia vârsei, văd cum crede că lumea e așa cum o vede acum. Și văd cât de ușor se poate schimba totul de la o oră sau alta în funcție de situația de la școală, prieteni și distracție.

Încerc să ajut, ma interesez de tot, imi ofer ajutorul, dar totul parcă iese pe dos. Devin prea ”cicălitor”, ”sâcâitor”, ”sufocant”.

Parcă treptat încep să devin ”inamicul”. Parcă nu mai sunt util și sfaturile mele sunt exact ce nu ar trebui să se întâmple.

Se pare că am început bătălia vieții! Acum pare pierdută, dar trebuie dusă! Până la moarte! De asta sunt tată!

Eu n-am avut alături un tată!

Mircea Dinescu

Sunt rare momentele când accept să fiu taxat pentru că privesc televiziunea publică. Unul dintre aceste momente a fost apariția lui Mircea Dinescu la TVR alături de Eugenia Vodă. Pur și simplu sunt fascinat de acest om, deși nu am citit mai mult de două din poeziile sale. Nu faptul că e un poet ”alternativ” cum s-a autoironizat mă frapează. Ci faptul că poate să-și privească atât de detașat și obiectiv interiorul ființei lui. El, pentru mine, este imaginea românului virusat de comunism, indrăgostit de plăcerile capitalismului, cu nostalgia săraciei și cu pretenții de burghez. Când îl ascult încerc aceleași sentimente sau îmi amintesc că am trecut prin aceleași trăiri în trecut. Așa-i românul! Ca Mircea Dinescu. De mulți iubit, de mulți hulit.

  A spus, întrebat fiind dacă ar renunța la tot pentru a creea o capodoperă, a spus că nu, nu ar renunța la tot pentru asta.  De fapt el știe: capodopera este el însuși! Și ar mai reuși una, dacă ar scrie un roman autobiografic. Ar fi un Creangă contemporan.

Vai! Și ce nevoie avem de un Creangă contemporan! Chiar și în versuri.

Față în față

Câți dintre noi putem să ne vedem așa cum suntem de fapt? Mai mult!

Câți dintre cei care se văd așa cum sunt au curajul sau puterea să o arate și altora?

Câți dintre noi suntem mai mult buni decât răi?

Puțini! Tot mai puțini!

Nu suntem ajutați să devenim mai buni!

Nu suntem OBLIGAȚI să devenim mai buni!

Societatea actuală ne distruge! Pe noi și pe urmașii noștrii!

Ne autodistrugem!

Sunt mai mult rău decât bun!

Ce putem face?

Protejat: Curaj

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vizualiza te rog să introduci parola mai jos:

De la inceput

Cum a inceput aceasta aventura a blogurilor?

Exista cateva persoane foarte importante pentru mine dintre care una e sangele meu.

Din prea mult sentiment patern am ajuns sa descopar aceasta lume a blogurilor. Recunosc ca imi place!

Si mai mult imi dau seama ca generatia urmatoare este intradevar peste noi cei mai „ramoliti”.

Citind mai multe bloguri am incercat multe trairi, de departe cele mai multe au fost de mandrie. Si uimire.

Cand vezi cat de mature si profunde pot fi unele persoane care inca sunt in perioada efervescenta a vietii- pastrand totusi inocenta aceea unica- nu poti decat sa ramai masca.

Cu cat citesc mai mult cu atat sunt mai increzator in reusita lor in viata.

Eu, da eu, care pot spune (99 la suta din prieteni ar garanta asta) ca sunt pesimismul intruchipat. Sunt atat de neincrezator, tipicar, perfectionist, vesnic nemultumit, incat deseori imi exasperez apropiatii. Si totusi am observat de cativa ani ca foarte multi imi cer sfatul sau ajutorul. Cred ca subconstientul lor realizeaza ca aceste „defecte” ale mele pot da rezultate bune in anumite situatii.

Sunt genul care „mai” joaca la loto (nu constant) si care totdeauna castiga (banii pe care nu ia bagat in acea saptamana).

Sunt genul microbist scarbit de genul Becali dar cu memoria Cupei Campionilor intacta.

Sunt genul care iubeste BMW-ul dar realizeaza ca nu isi poate permite decat un Logan. Dupa morala:

Decat sarac la oras…mai bine-n satul meu fruntas.

Sunt genul fidel care desi uraste Mercedes-ul pentru Schumacher isi calca pe inima.

Sunt multe alte genuri. Ma identific cu multe din cele pe care Adia le-a aratat de ziua barbatilor.

Ieri

A trecut norul. N-a fost un nor aducator de furtuna cum ma asteptam. A fost un nor aproape obisnuit. Un nor cu care as putea spune ca sunt invatat. Iar soarele? Soarele inca nu a iesit! Mai astept. Inca.